Nu-mi e ușor să vorbesc despre Alexandru Ioan Cuza – pentru că el ține de primele mele amintiri: în Craiova, orașul natal, în fața Primăriei, se află pus, din anii 1930, un bust al domnitorului (operă din 1912 a artistului italian Raffaello Romanelli, “soră” bună cu o alta, de la Iași!).

Copil fiind, mereu treceam pe la picioarele de bronz ale acestui Cuza impozant – și așa am aflat, de mic, impresia incredibil de bună pe care bunicii, unchii și mătușile mele, plus mai toți cei care intrau în casa părintească, o aveau despre acest domnitor!

Alexandru Ioan Cuza mereu va fi legat, în imaginarul comun (grație unor texte din școala primară), de legenda conducătorului care-și apără poporul, cetățenii de rând, de abuzurile celor puternici.

Într-o epocă de revenire a populismului (precum trăim azi) e delicată paradigma, dar cert este că el, Cuza, a fost domnitorul poporului, nu al elitei.

Acest domnitor va rămâne cu siguranță simbolul Unirii din 1859 și, totodată, parte a acelei generații de la 1848 care a făcut mult pentru statul român modern. Reformele modernizatoare i se datorează – și unora din generația lui, deși relațiile lui Alexandru Ioan Cuza cu parlamentul țării și cu propriul ministru Mihail Kogălniceanu sunt mai complicate decât se știe...!

În fine, acest Cuza al nostru a fost un jucător în geopolitica epocii lui (Rusia, Turcia, Austria, împăratul Napoleon al III-lea al Franței, Mihailo Obrenovici al Serbiei etc.), epopee ale cărei meandre ar merita să le cunoaștem mai bine – tocmai pentru a înțelege pe deplin cum anume s-a produs unirea noastră din 1859!

Prof. Adrian Cioroianu, Ambasador, Delegat permanent UNESCO