Istoricii ne spun că oamenii consumă frunze de salată de cel puțin cinci milenii. Prima oară, consumul de salate apare documentat în Egiptul antic, de unde se răspândește în bazinul mediteraneean, prin greci și romani, iar de la ei în întreaga Europă.

Potrivit cercetătorului în gastronomie Cosmin Dragomir, la noi, istoria documentată a salatelor are doar câteva secole. Cele mai vechi menționări apar într-un manuscris brâncovenesc - o colecție de rețete atribuită Postelnicului Cantacuzino - găsit la începutul anilor '90 în arhiva Academiei Române de către cercetătoarea Ioana Constantinescu și publicat pentru prima dată în 1997 la editura Fundației Culturale Române (actualul ICR) sub titlul: “O lume într-o carte de bucate, manuscris din Epoca Brâncovenească”.

Din rețetele de acum trei secole devine clar că salatele erau, la mesele boierești și domnești, la temă cu gastronomia occidentală și pline de ingrediente suprinzătoare: andive, sparanghel, rădăcină de cicoare, capere, sfeclă roșie, rodie, stafide, morcovi etc. Cu adevărat important este faptul că salatele constituiau deja, un fel aparte de mâncare și nu doar „o garnitură” de însoțire a altor preparate. A se remarca și sezonalitatea evidențiată încă titlul capitolului: „Învățături de a face multe feliuri de sălături, după vremi”.

Și în acele vremuri, asezonarea și dressingul sunt cele care, adăugate, transformă o mână de verdețuri într-o salată. Musai ca dressingul să conțină o parte acidă: oțet, zeamă de lămâie etc. Iar dacă la 1700 tehnica era deja folosită, în primele noastre cărți de bucate tipărite în țările Românești lucrurile nu aveau cum să fie altfel.

Prin urmare, autorii de cărți de bucate – Kogălniceanu și Negruzzi (1841) și postelnicul Malochi Drăghici (1846) în Moldova, Maria Maurer (1847) și Crist Ioninn (1865) în Valahia - ca să-i cităm doar pe cei mai timpurii - menționează pe foarte scurt, ca fiind de la sine înțeles, tehnica prin lapidarul: „ca la orice salată”. Tot de aici conchidem că salatele erau un preparat atât de rutinat, de uzual, încât nu necesita texte explicative.

Nu avem cum să nu-l amintim aici și pe cel mai important gastronom român de după '89. În salatele fără legume din monumentala sa carte „Bucate, vinuri, obiceiuri românești”, Radu Anton Roman ne prezintă întâlnim salata ardelenească și cea de păpădie, care au în comun boiaua folosită la asezonare - semn clar că acestea culese din sate de la nord de Carpați.

Undeva pe drum, însă, probabil în timpul regimului comunist, relația românului cu salata s-a modificat. Poate în graba industrializării, poate pe fondul penuriilor, salata și-a schimbat forma și menirea. 1989 ne-a prins numind salată fie aperitivele tradiționale de sărbători, ca salada de boeuf, ori pe cele sezoniere (de vinete, de ardei copți). Iar salata cu frunze proaspete a fost „marginalizată” ca aperitiv de primăvară (la apariția lăptucii pe piață), ori ca garnitură secundară la felul principal. Iar aceasta din urmă, de obicei făcută cu varză și/sau legume de sezon.

După 1989 – mai precis, de prin 1995 - Eisberg a pornit într-o curajoasă misiune de a reda salatei statutul pe care-l merită pe masa românilor. Prin tot ce facem, încurajăm românii nu doar să considere salata un fel distinct de mâncare, gustos, versatil și ofertant – ci și să-și schimbe obiceiurile dietare nesănătoase și să aibă mai multă grijă de propria sănătate, incluzând mai multe salate în masa lui zilnică.