Prima și arzătoarea mea întrebare, când am ales jurnalismul într-o epocă a cenzurii pe toate planurile, era: ”Pot schimba lumea punând întrebări?” Și imediat venea alta: ”Dar eu mă pot schimba, pot evolua, punând întrebări?” Cineva de deasupra mea îmi spunea că pot. Și am început să învăț să intru în viața celui intervievat, să realizez acea empatie fără de care nu poate exista un dialog, acea identificare a unei realități spirituale, culturale, prin identificare afectivă, emoțională. Constantin Noica spunea că atunci când capeți un răspuns te luminezi, dar când pui o întrebare luminezi tu lucrurile. Iată esența filosofică a interviului.
După 90 am fugit din România, pe dos. Am fugit după români, după mințile cele mai strălucite ale românilor din exil. Visam să realizez o conectare la aceste adevărate centre de energie culturală și spirituală din exil. M-am rugat ani în șir, ascultându-i pe mulți dintre ei, la „Europa Liberă”, să fac „Memoria exilului românesc”. S-a împlinit rugăciunea. Am dăruit mult acestui proiect, făcut în mare parte pe cont propriu, dar am și primit foarte mult. Profesional, și în plan strict personal, această teribilă experiență mi-a luminat înțelegerea lumii în care m-am ivit și am trăit, și convingerea că lumea poate fi schimbată prin iubire, cunoaștere și adevăr. A fost o călătorie inițiatică. Toate biografiile exilaților conțin, dincolo de împlinirile de care în România comunistă n-ar fi avut parte, răni vii, deschise, provocate de smulgerea din pământul Țării. Cu fiecare dintre ei am trăit ce-au trăit ei. Am înțeles din toate întâlnirile și convorbirile cu Regele Mihai timp de 23 de ani că un adevărat suveran își iubește necondiționat poporul, chiar fără să-l conducă oficial. Că fibra morală a națiunii pe timpul comunismului a fost alterată patologic. Că Paul Goma, opozantul comunismului, și-a asumat singurătatea, cu un radicalism greu de înțeles și de acceptat pentru lumea de azi mulțumită doar cu bucăți de adevăr și de concesii. Că Ovidiu, eroul lui Vintilă Horia, deținătorul Premiului Goncourt din 1960, sunt și eu, într-o lume în care conținutul libertății devine tot mai inexistent pentru că tot căutând un moment potrivit să spui adevărul, nu dai decât de lucruri care-ţi arată că pentru adevăr nu e niciodată momentul cel mai potrivit.
Ideea exilului m-a preocupat chiar din ultimii ani ai liceului. Fiecare biografie, fiecare personalitate pe care am cunoscut-o, a avut propria ei poveste, propria jertfă. Mă obseda, mă preocupa cum poate un om crescut într-o țară, în România, în legendele unor momente istorice, precum luptele de la Codrii Cosminului sau România Mare, cum poate să-și asume Războiul de 100 de ani, luptele de Azincourt sau alte momente istorice celebre, cum poate un om care are în codul genetic mănăstirile Moldovei, Voronețul, să schimbe această percepție sau se îndepărteze de ea în preajma altor lăcașuri religioase, a marilor catedrale și a altor valori?! Am înțeles că era vorba de altceva, mult mai subtil, de acel cod genetic, punctul vulnerabil și cel mai dureros al exilatului. Exilații sufereau și pentru ceea ce au pierdut din viața pe care și-o construiseră în România, dar și pentru acea pecete românească pe care au luat-o cu ei și pe care, prin viața și creația lor o țineau la vedere. Exilații n-au părăsit România ci au luat-o cu ei. Așa mi s-a deslușit taina exilului în 150 de documentare cărora, dacă ar fi să le dau un motto, n-aș putea alege altul decât aceste cuvinte ale ”Marelui Exilat”, Regele Mihai: ”Locul în care te naști are o stea a lui. Oriunde pe lume ai trăi, steaua aceea te luminează!”
